Gherdeal, sat din comuna Bruiu, județul Sibiu, începe să se schimbe după anii în care ajunsese aproape pustiu. Pentru Johann Onghert, în vârstă de 68 de ani, unul dintre puținii sași rămași în localitate, diferența se vede înapoi în sat: apar din nou oameni, gospodării îngrijite și vizitatori.
Așezarea săsească, cunoscută și sub numele de Gürteln, are în prezent mai puțin de 20 de locuitori. La mijlocul secolului al XX-lea, populația trecea de 300 de oameni. Satul a fost întemeiat de coloniști sași în urmă cu aproximativ șapte secole și este atestat documentar încă de la începutul secolului al XIV-lea.
După Revoluția din 1989, plecările s-au intensificat, iar în anii 2000 localitatea ajunsese să fie numită „satul-fantomă”. Astăzi, imaginea începe să se schimbe prin restaurarea caselor vechi de către români, germani și englezi. Pentru cei care caută o viață mai liniștită decât în oraș, Gherdeal a devenit și o variantă concretă, nu doar locul unei istorii marcate de depopulare.
Schimbarea nu ține doar de câteva locuințe reparate. În sat se recuperează treptat și o parte din patrimoniul cultural al locului, odată cu un mod de viață care dispărea pe măsură ce ultimele familii rămâneau tot mai puține. Gherdeal avea cândva o școală săsească, o școală românească, o grădiniță și două biserici, una evanghelică și una ortodoxă. În prezent, în locul acelei comunități numeroase au rămas sub 20 de oameni.
Pentru noii veniți, liniștea și autenticitatea satului pot însemna o alegere de viață mai simplă și mai apropiată de natură. Pentru comunitatea locală, apariția unor noi locuitori poate aduce o formă de revitalizare economică și socială. Există însă și nemulțumiri. Unii localnici sunt deranjați de motocicliștii care traversează satul cu viteză și ridică mult praf pe drumul neasfaltat.
Povestea lui Johann Onghert arată și felul în care comunitatea săsească din Gherdeal a fost afectată de deportări și de exod. El spune că mama sa s-a numărat printre etnicii germani deportați în 1945 în Donbas, în URSS, unde a muncit aproape cinci ani într-o mină de cărbune. Potrivit Lyla, localnicul a povestit și prin ce a trecut mama sa în perioada deportării. „Mama a fost deportată cinci ani în Rusia, iar când au început să plece oamenii spre Germania a spus că ea nu mai pleacă nicăieri.”
Despre acei ani, Johann Onghert a redat mărturia mamei sale: „Spunea că a fost foarte greu. Au fost ținuți într-un lagăr, în clădiri fără geamuri și în condiții foarte proaste. Era un frig cumplit Mâncarea era foarte puțină. Primeau un fel de ciorbă făcută din sfeclă și din resturi.”
Exodul sașilor a început în anii 80 și s-a amplificat puternic după 1989. Johann Onghert spune că plecările s-au înmulțit din 1983, unele legal, altele prin fugă. În sat circula și ideea că statul german plătea pentru emigrarea celor cărora li se permitea să plece. El vorbește despre sute sau mii de mărci pentru o persoană, fără să indice o sumă exactă.
Johann Onghert spune că nu regretă că a rămas în România. „Nu-mi pare rău că am rămas. Și acolo aș fi murit. Eu țin foarte mult la România. Am fost în Germania la muncă, la pădure, și m-am întors.” În anii următori, pentru puținii oameni rămași în Gherdeal, fiecare casă refăcută și fiecare locuitor nou pot însemna un sat mai puțin gol decât era în anii 2000, dar și o presiune mai mare asupra liniștii care i-a atras pe alții aici.
